Aţi avut oare senzaţia că aţi intrat într-un univers paralel? Uneori soarta îmi dă bătăi de cap…În jurul meu numai oameni extrem de fericiţi sau extrem de trişti.Nu întrezăresc nicio cale de mijloc!
Dualitatea bine-rău sălăşluieşte în mine! Niciodată nu m-am regăsit pe mine însămi şi nu ştiu unde să mă mai caut, mă schimb constant…
Iubire, ură, tarot, întrebări existenţiale, cărţi galbene şi roase de timp…adică eu!
Fericire! Miraj diabolic! Această reprezentare angelică a idealurilor umane durează mai puţin de o secundă şi poate nici măcar nu e autentică. Totul este abstract, relativ şi plin de subiectivism până şi timpul care trece în fugă şi noi nici nu sesizăm.
Destinul…Karma…Forţele care guvernează universul şi orice se întâmplă cu un scop de care poate ne dăm seama prea târziu…Plătim pentru greşelile noastre ! După un timp vânătorul se transformă în vânat şi călăul în condamnat la moarte.Asta e legea firii. Cineva pe care îl cunosc bine a fugit de marioneta sa transformată apoi în păpuşar.
Nimic în această lume nu e corect! Eu am fost doar un balsam pentru inimi rănite şi o călăuză pentru minţi rătăcite, fiind eu însămi folosită.
Nu am niciun fel de stare şi nici inspiraţie. Parcă am intrat în zona crepusculară a chinurilor târzii şi fără rost. În fine… Vara trecută s-a sfârşit trist, la fel cum a început, cu aceleaşi doruri şi deziluzii care m-au îngropat într-un cavou format din scheletele sentimentelor.
M-am gândit mult la cât este de mare tentaţia de a alerga după ceva ireal, profan şi înălţător în decăderea pe care o reprezintă.
Stăteam pe balcon şi priveam stelele iar vântul sufla printre frunzele aproape galbene ce prevesteau sfârşitul verii.Marea cea sălbatică se auzea la căteva sute de metri depărtare însă nu a putut să-mi şteargă amarul.Am vrut doar să uit ,să mă cufund în nisipul fin şi să mă bucur de fiecare răsărit suav şi dulce însă nici măcar malul mării nu mi-a redat inspiraţia de odinioară.Aş fi cerut puţină linişte dar ştiu eu ce înseamnă acel cuvânt? Înţeleg eu sensul acelui cuvânt „linişte” sau „pace interioară” ? Nu ştiu… Evident… Acest cadru romantic s-a desăvârşit cu o angoasă, una veche, obsesie…
Iată că a sosit şi toamna cu ale ei dimineţi răcoroase…
Ştiu că în prima zi de toamnă am aşteptat cu nerăbdare răsăritul acela care ar fi trebuit să anuleze efectele oboselii acumulate după o noapte nedormită.A,da,ceaţa se ridica atât de frumos deasupra lacului…dar nostalgia era încă prezentă.Şi atunci simţeam un junghi în piept.Dacă ar fi fost să ilustrez plastic starea mea interioară aş fi ales cartea III de spade adică o inimă străpunsă de săbii.Mereu am găsit doar o falsă consolare.
În primele zile de facultate eram o străină prin Timişoara, rătăcind prin Piaţa Unirii,neavând în cap decât speranţe pentru un viitor mai bun…
Parcă nu îmi găseam locul niciunde, nicăieri nu mă simţeam împlinită…Obsesiile,teama,simetria ce îmi caracterizează viaţa…toate astea au căzut pe mine…
Poate şi iarna a fost vinovată de starea mea de angoasă.Nimic nu este mai grotesc decât un oraş mare în toiul iernii şi faptul că zăresc pe geam clădirea abatorului,părăsită.
Acest peisaj îmi aminteşte de unul dintre poeţii mei preferaţi, George Bacovia şi poeziile lui pur simboliste,ceea ce m-a determinat şi pe mine să scriu câteva versuri:
„ Tu eşti punctul meu de reper
În acest oraş haotic şi gri…
Spaţiul citadin parcă se prăbuşeşte
Dar sper că măcar mă vei iubi!
Nu credeam că dragostea ideală
Se va-mplini în obscuritatea
Vieţii pe care am trăit-o aici,
Eu nemaichemându-mi decât moartea!
Iată! Un an a trecut de când
M-am cufundat total într-o iubire
Mediocră şi fără pic de pasiune…
Încerc să mă ascund de a trecutului privire!
Atmosfera apăsătoare minţile-mi blochează,
Norii şi ceaţa poezia-mi creează…
Plutesc printre amintirile de venin –
Milă şi obsesie adunate într-un singur chin!
Şterge amintirile disperării de gheaţă
Şi hai să trăim ca lupii în sălbăticie,
Liberi şi fără constrângeri sau reguli,
Menţinând flacăra mereu vie!
Privindu-te dormind am trăit revelaţia
Unui nou început, unui nou drum…
Îţi voi vindeca rănile încă sângerânde!
Am mare nevoie de tine acum!
Sorbind din drama existenţei mele
Am realizat că fugeam de destinu-mi favorabil
Din pur orgoliu, mândrie copilărească,
Alegând efemeritatea unui chip adorabil!
Însă în acel loc sordid, cu lumină pală,
Printre aburii ceaiului şi fumul de ţigară,
Ţi-am pătruns în minte şi în gând,
Urmând un solo dar niciun cuvânt…”
( „Atmosferă boemă” )
Şi plouă peste abatorul mâncat de sânge şi timp…Mă simt închisă într-o cuşcă existenţială.Pentru mine totul a devenit un non-sens, o rutină fără scop. De ce trăim? Suntem sclavii propriilor dureri care ne macină oasele, ajungând până la măduvă.Suma de scopuri pe care omul şi-o propune pentru a mai continua să se trezească a doua zi este o iluzie. Care este scopul ultim? Filosofiile cu caracter theleologic îşi propun să ajungă la un rezultat însă teoriile lor nu sunt mulţumitoare iar acei filosofi sunt, cum altfel? decât subiectivi. Aşa cum neuroştiinţele susţin faptul că sufletul îşi are sediul în sistemul nervos central iar după moarte sufletul nu mai are continuitate, religiile susţin contrariul.În cazul în care nu există viaţă după moarte consider că omul este o greşeală a evoluţiei adică pentru ce avem o gândire atât de complexă dacă la final ne aşteaptă neantul?
Este atât de obişnuit ca omul să-şi piardă paradisul după ce a sorbit cu nesaţ din el, să fie dat afară din acel refugiu metafizic creat tot de el însuşi şi lăsat pradă realului grotesc.
Să cugeţi prea mult reprezintă un mare pericol pentru că te va arunca în vidul existenţial, ridicând prea multe semne de întrebare.Am doar câteva momente de linişte, atunci când mă afund în aşternuturi şi mă îmbată un anume miros…
Trăiesc pentru acele momente de împlinire ce îmi dăruiesc imboldul de a fi…
Dragul meu, noi suntem atât de fericiţi în nefericirea noastră încât ne-am regăsit după vieţi de căutare.
Numai când zac pentru câteva ore în Paradisul amăgirii resimt o linişte relativă şi bucuria de a fi din nou copil şi râd şi mă comport altfel şi iubesc orice aşa cum nu am mai făcut-o până acum şi văd roşu şi gust dulce şi mi-e bine.
Dintr-un lucru aparent banal precum alegerea hainelor pentru ziua următoare pot deriva atâtea…Am găsit în dulap cămaşa mov ceea ce m-a dus cu gândul la poza aceea făcută în iunie,ca un portret vechi,rustic ,într-un cadru degradant cu blocuri galbene şi roz,murdare de la smog şi soarele de vară şi banca de lemn.
Am ajuns să simt că îmbătrânesc şi cum zilele-mi dispar asemeni ceţii pe care am văzut-o dimineaţă.Şi ce frumos răsărea soarele ca un văl de salvare din neant..Sunt aşa obosită şi nopţile-mi sunt agitate.Alte frustrări primăvăratice …Privind râul Bega am constat cât de repede dispar toate,cum curge viaţa dar azi chiar m-am bucurat de ziua însorită ca şi cum nu aş mai zări o alta.Am alergat şi am zâmbit contemplând parcul şi respirând mirosul copacilor înfloriţi dar oare mâine va mai fi la fel?
Fac o paralelă între fericirea aceea oarecum diabolică din trecut şi cea sacră de acum.Dar uneori nu mă pot desprinde de trecut şi poate acesta este blestemul meu doar că îl mai împart cu diverşi oameni…
Mereu am căutat latura întunecată din oameni,am săpat adânc pentru a-i găsi izvorul…
Naşterea idealului meu de perfecţiune şi neputinţa asasinării lui…
Reflectii cathartice 